Prolog 
Lapsus, Timisoara, 30.08.2019




It all started in a hole. A dark, narrow place. I spent my entire life being hidden in there, listening, without being seen and without seeing a thing. The voices haunted me. How many I heard... all different. Gradually I got an idea of the world, of its features. In the dark you can invent anything, every sound was a new thing for me, a clue to fantasize about. But other one's voices are no longer enough. I need to be seen, and my thoughts to become real. How strange it is to see the world after spending so much time imagining it. Everything is alive, breathing. Even this floor. The light confuses me, but I feel the words begin to flow. Tonight I will stay awake. Every sentence will be accompanied by a movement, like a dance, like an automatic drawing. I want to talk. I have many things to say, because I hear everything. I don't want to worry about order, or be in a hurry, it's full of people waiting for the night.





Totul a început într-o gaură. Un loc întunecat și îngust. Mi-am petrecut întreaga viață ascuns acolo, ascultând, fără să fiu văzut și fără să văd nimic. Vocile mă bântuiau. Câte am auzit… toate diferite. Apoi mi-am făcut o idee despre lume, despre trăsăturile acesteia. În întuneric poți inventa orice, fiecare sunet era nou pentru mine, câte un indiciu pentru fantezia mea. Dar să aud vocile celorlalți nu mai e destul. Trebuie să fiu văzut, și gândurile mele să devină reale. Cât de straniu este să vezi lumea după ce ai petrecut atâta timp imaginându-ți-o. Totul are viață, respiră. Până și această podea. Lumina mă derutează, dar simt cum cuvintele încep să curgă. Diseară voi sta treaz. Fiecare propoziție va fi acompaniată de o mișcare, ca un dans, ca un desen automat. Vreau să vorbesc. Am multe lucruri de spus deoarece aud totul. Nu vreau să-mi fac griji din cauza ordinii sau să mă grăbesc, e plin de oameni care așteaptă noaptea.







Tutto è iniziato in un buco. Un posto buio, stretto. Ho passato la mia intera vita nascosto lì, ascoltando, senza essere visto e senza vedere nulla. Le voci mi ossessionavano. Quante ne sentivo… tutte diverse. Mi facevo un'idea del mondo. Al buio, si può inventare di tutto, ogni suono era per me una cosa nuova, un indizio su cui fantasticare. Ma le parole degli altri non sono più sufficienti. Ho bisogno di essere visto, che i miei pensieri diventino reali. È strano vedere il mondo dopo aver passato tanto tempo a immaginarlo. Ogni cosa è viva, respira. Anche questo pavimento. La luce mi confonde, ma sento che le parole iniziano a fluire. Stanotte starò sveglio. Ogni frase sarà accompagnata da un movimento, come una danza o un disegno automatico. Voglio parlare. Ho tante cose da dire, perché sento tutto. Non voglio preoccuparmi dell'ordine nè avere fretta. È pieno di gente che aspetta la notte.